Deoarece prietenul și colegul meu, Adrian Damian, responsabil cu „vizibilitatea” noastră pe internet și nu numai, m-a rugat să scriu câteva vorbe despre poveștile din spatele filmelor, pe care cu plăcere le producem pentru voi. Așa că o să încerc în limita puținului meu talent scriitoricesc să vă destăinui întâmplări, fapte și diverse ale lucruri din spatele camerei de filmat, pentru că la orice deplasare nu se poate să nu se întâmple ceva haios sau nu, momente pe care de obicei le povestim la întoarcere apropiaților. Dar pentru că sper ca și voi să ne deveniți apropiați în urma vizionării producțiilor noastre, o să încep să „dau din casă”, cum se zice, când eu, când Alex Andrieș, cameramanul nostru, când Elena Boholț scenaristul și „vocea” filmelor noastre și …cine s-o mai putea:)))

Pentru că eu, Gabi Boholț, mă ocup de regia artistică și de producție în aceasta echipă, deci nu cu scrisul, o să vă rog să nu aveți mari pretenții literare de la ce veți citi mai departe. Căci, așa cum spunea un ilustru necunoscut  în viață : „NU TRAGEȚI ÎN PIANIST! FACE ȘI EL CE POATE” :)))

Așadar, lucrurile fiind aproximativ lămurite, să purcedem la treabă…

Ne aflam în vara anului 2010, în frumosul Maramureș. Soarele stralucea mirific pe un cer azuriu, iar foșnetul diafan al lanului crud de grâu acoperea cu greu glasul lăuntric al pământului reavăn, mangaiat de sensibilele creaturi… Nu. Stați un pic. Am luat-o pe arătură! :)))) O să încerc din nou.

Mă aflam în București, în anul de grație 2010, ca fotograf freelancer, dupa 18 ani de presă centrală (și periferică) .Tocmai bătusem palma cu câțiva prieteni să facem o revistă despre frumusețile materiale și imateriale ale patriei. Am vorbit cu soția mea, Elena Boholț, care urma să fie redactorul – șef al publicației, să îmi găsească o zonă unde oamenii mai umblă îmbracați în straie naționale și mai păstrează obiceiurile. Zis și făcut! Mi-a recomandat zona Maramureșului, mai ales că se apropia marea sărbătoare creștină Adormirea Maicii Domnului.

Incursiune în memoria personală

Trebuie să vă spun că înainte de a fi fotoreporter în presa din București am vrut să mă fac regizor de film. Am cochetat chiar cu „facerea” de filme și fotografii la Casa Pionierilor din Turda, orașul unde m-am născut și am copilărit (prima parte a copilăriei, până la 17 ani, că apoi am mai copilărit și în București până la 39 de ani…))). De dorit, mi-am dorit, dar, pe vremea lui Ceaușescu, la Academia de Teatru și Film (ATF), cum se numea atunci, erau doar șase locuri pe țară la sectia regie film. Mergeam la pregătire în fiecare duminică la ATF până într-o zi, când regizorul renumit care mă pregătea mă ia de-o parte și mă chestionează, ca un veritabil inchizitor:

„Bă, tu vrei să intri la ATF?”

Eu, consternat: „Normal că d’asta pierd duminicile aici și nu în altă parte…”

„Cu ce se ocupă tac’tu?

Eu, mândru: „Păi tata e maior de tancuri în Turda!”

„ Am înțeles! Și mama ta ce e?”

Eu, tot mândru: „Profesoară de sport, tot în Turda!”

„Neamuri actori, regizori ceva ai?”

Eu, cred că cu fața căzută, de ardelean ce mă aflam: „Păi de unde să am eu neamuri d’astea?”

„ Am înțeles… Nu ești copilul nici unui actor sau regizor cunoscut, bani mulți nu aveți că ai tăi lucrează la stat, deci, uite cum stă treaba! Știu că o să te superi pe mine, dar, mai târziu, când o să înțelegi, o să-mi mulțumești. Locurile la regie, ca și la actorie de altfel, sunt ocupate de acum înca 6-7 ani… Se știe sigur cine le va ocupa și în ce an. Părerea mea e să nu mai pierzi timpul pe aici și să faci ceva cu viața ta… Regizor de film, probabil nu o să ajungi vreodată…”.

Gândiți-vă cât de bine a putut să-i pice treaba asta unui puști de 17 ani, care era pregătit să se ia la trântă cu viața… M-am supărat rău atunci, dar mai târziu i-am dat dreptate. Chiar era un timp pierdut, așa că am intrat în presă.Până când mi-a revenit ideea că ar fi timpul să îmi îndeplinesc visul din adolescență… Să fac film! Și am făcut și facultatea.

Revenirea la realitate

După cum vă povesteam, soția Elena îmi sugerase să plec în Maramureș. Zis și făcut. Ieșit proaspăt din presă încă mai aveam prieteni la fostul GEVARO, cei care se ocupau de vagoanele de dormit ale CFR. Vorbesc cu directorul de atunci și, fără probleme, obțin o cușetă până la Sighetul Marmației. Drumul până acolo, din București 14 ore. Vorbesc cu Alex Andrieș, cameraman la Sahia Film, unde lucrasem și eu o perioadă, și îi propun să vină cu mine la Sighet, să fac un fotoreportaj și să încercăm să încropim un film. Alex răspunde pozitiv, deci uită-ne înarmați cu câteva beri pentru cele 14 ore de drum, urcați în trenul de Sighet. Elena, care lucrase și ea în presa mulți ani, îmi încropise un scenariu, dar neavând nimic stabilit, prea multe detalii nu primisem. Nu știam nici unde o să stăm, nici ce o să mâncam și nici cu ce o să ajungem la Moisei, locul unde voiam să prindem marea sărbătoare. O să ziceti, păi care-i problema? Dacă ai bani, găsești pensiuni, mașini de închiriat și d’ale gurii. Da, însă problema e că bani nu prea aveam, fiind pe cont propriu. Partea frumoasă a fost ca Alex cameramanul, băiat de București, care sincer nu știu dacă trecuse vreodată Carpații a aflat doar în tren cum stă treaba și s-a cam panicat:)))

„Păi și unde dormim, ce mâncăm, cum ajungem unde avem de filmat?”

I-am răspuns: „Mai Alex, după cum știi, eu sunt ardelean și în Ardeal dacă bați la o ușă să ceri o cană cu apă omul ăla te întreabă mai întâi dacă ai mâncat, dacă ești flămând, te ospătează și abia apoi îți dă apă.

A făcut o față lungă și bine-nțeles că nu m-a crezut. Cum am ajuns dimineața în Sighetul Marmației, am coborât din tren și am întrebat impiegatul de mișcare: „Spuneți-mi și mie, vă rog, unde pot găsi o pensiune în localitate. Ne trimite la o pensiune aproape de gară, căci în Sighet totul e aproape de gară: ))). Sunăm la intrare, apare un domn în vârstă care ne invită bucuros să ne cazăm și ne așteaptă apoi în living, să gustăm o palincă din partea casei. De aici mai departe, ce s-a întâmplat, dacă voi credeți că nu e mâna lui Dumnezeu, credeți ce vreți… Coborâm să bem palincă de „Bun venit!” și ne punem la vorbă cu distinsa noastră gazdă, care ne povestește mândru că se numește Nuțu Leordean și este unul dintre cei mai cunoscuți rapsozi ai zonei. Ba ne arată chiar și discuri de vinil cu dânsul scoase de Electrecord, iar privind imaginea de pe copertă, îmi dau seama ca părinții mei aveau acasă un disc cu muzica dânsului. Ce s-o mai lungesc, îi zicem de ce am venit și ne povestește cum mergea de când era copil la mânăstire de Adormirea Maicii Domnului, cu flăcăii din sat, pe dealuri și câmpii, cu prapori și îmbrăcați în straie de sărbătoare spre Moisei, unde anual are loc cea mai mare procesiune din zona Maramureșului Istoric.

Ca să va dați seama mai bine, stând și ascultându-l pe acest om, pur și simplu vedeam filmul cum se desfășoară în fața ochilor mei. Am hotărât pe loc că el va fi personajul principal al filmului. A acceptat cu bucurie și primele cadre le-am tras chiar în aceeași zi, sub nucul bătrân din curtea dânsului. După încă o palincă, lui Alex i-a revenit zâmbetul pe față. Nuțu Leordean ne-a devenit gazdă, bucătar, ghid și șofer pentru tot timpul petrecut la filmările pentru filmul ce avea să se numească „Pelerinaj în Țara Oașului”. Evident, dintr-o eroare, căci corect ar fi fost să se numească „Pelerinaj în Maramureș”. Nu numai că nu a vrut să audă de niciun ban pentru cazare, masă și benzină, dar ne-a încărcat cu slănină, cârnați și sticle cu palincă, de abia am urcat în tren. Dar pentru că nu mi-a plăcut niciodată să rămân dator, înainte de plecare i-am făcut două videoclipuri, așa că toată lumea a fost mulțumită. Am rămas prieteni buni și, înainte de a pleca de la distinsa gazdă, planificasem deja următorul film ce avea să poarte numele „Ignat în Maramureșul Istoric”, film despre care o să vă povestesc în istorisirea ce va urma.

Final de drum

Vreau totuși să închei cu o întâmplare. Alex cameramanul era între maramureșeni ca și căzut din lună… Nu prea înțelegea ce vorbesc și nu înțelegea de ce beau atâta palincă:))) I-am explicat că beau palincă în loc de medicamente. „Adică cum?”, mă întreabă Alex. „Pai ca nu cumva să se îmbolnăvească și să fie obligați să ia medicamente, beau palincă ca să se desinfecteze pe interior permanent:)))

Și încă una reală cu Alex și gata.Era cald rău în ziua de 15 august,  când avea loc procesiunea, iar ca să ajungi la Mănăstirea Moisei, de la soșeaua principală, trebuia să urci un deal destul de abrupt, plin de oameni care urcau sau coborau din același loc unde trebuia să ajungem și noi: de la mănăstire. Noi mai urcam, ne mai opream să filmam, dar eram permanent în soare și ne cam deshidratasem. Îl rog pe Alex să meargă la un chioșc improvizat pe marginea drumului să cumpere niște apă. Alex se întoarce consternat, i se citea uimirea pe față, nu știa dacă să râdă sau să se enerveze. Îmi spune: „M-am dus și l-am rugat pe vânzător să-mi vândă și mie doi litri de apă rece. Tipul s-a uitat urât la mine și-mi zice: „Ce să-ti dau ? Apă? Auzi mă la el! Dacă vrei apă, vezi că-i râul aproape, du-te de-ți ia!” Adevarul, zice Alex, că nu am văzut în vitrine niciun sortiment de apă. Vitrinele erau pline cu sticle cu bere, vin și palincă… Nu știu dacă a glumit, sau a vorbit serios. Am râs amândoi și ne-am hotărât că ar fi mai bine să nu-l întrebăm știind că maramureșenii sunt iuți la mânie. Am băut apă abia la mănăstire, când am ajuns:))))

Una peste alta, experiența pe care am trăit-o a fost una deosebită. Am cunoscut niște oameni deosebit de primitori, cu un suflet cald și plini de dumnezeire, credincioși, de la copiii care deabia mergeau, până la bătrânii satului, iubitori sinceri de neam și țară, recunoscători înaintașilor pentru moștenirea pe care ne-au lăsat-o. Am avut sentimentul că, în acea zonă, timpul a rămas în loc undeva în perioada bunicilor mei, atunci când era o mare rușine să nu mergi duminică la biserică, să nu saluți oamenii pe uliță, indiferent dacă îi cunoșteai sau nu. Era de neconceput să nu mergi la munca câmpului, ori să nu îți ajuți vecinul la nevoie.

Deși se încearcă în ultima perioadă de timp, tot mai des, o discreditare programată parcă a României și a neamului nostru, cred că astfel de zone, cum e Maramureșul, în care am avut plăcerea să filmez, sunt poli de putere spirituală, stâlpi de credința în Dumnezeu, exact ca stâlpii frumos sculptați de la porțile caselor în care locuiesc maramureșenii.

Ca încheiere, la această dizertatie, vreau să vă asigur că echipa GETICA FILM va încerca să ajungă în cât mai multe zone frumoase și pline de spiritualitate românească, să aducem în fața voastră cât mai mulți oameni frumoși, atât la chip, cât și la suflet. Și nu ne va fi foarte greu. Încă e plină țara cu astfel de oameni. Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

Polooptic
casa-baroca.ro

Author Gabriel Boholț

More posts by Gabriel Boholț

© Getica Film